Despărțire în flori de Adrian Păunescu

Dacă e vineri - e poezie pe pâine


La sărbatoarea florilor de măr,
când drumul cere pașii să se-aștearnă,
acum ne desparțim într-adevăr
precum nu promisesem astă iarnă.

La sărbatoarea focurilor mari,
când toată lumea văruie de paște,
din viața mea începi să și dispari,
ființa mea abia te mai cunoaște.

La sarbatoarea soarelui deplin,
când sângele -n bătrani se poticnește,
iubindu-te îți spun: ne desparțim
și să ne regăsim nu-i vreo nădejde.

Adio, deci, mai e ceva de zis,
când cad din geam deodată două glastre:
se sinucide parcă un cais
la sărbătoarea despărțirii noastre.

Ne mai rămâne floarea de gutui,
ca toate celelalte ne condamnă,
doar ei mai poți câte ceva să-i spui,
să mi te amintească înspre toamnă.

Atâtea flori la desparțire-avem,
atâtea flori ca-n bietele romanțe,
de parcă hohotește un blestem,
porunca lui civilelor instanțe.

Și floarea de cireș de care-am spus
a-mbătrânit și s-a zbârcit în fructe,
încet, de parc-ar duce un obuz,
un tren transporta flori pe apeducte.

Tu crezi că desparțirea-i pentru ea,
dar tu nu vezi ce flori - numai ruine -
să nu te minți, că nu-i deloc așa,
te părăsesc spre-a mă găsi pe mine.

La sărbatoarea florilor de soc,
când lunca lumii gâlgâie sălbatic,
ne desparțim, plângând, la acest foc
pe-a cârui vatra noi am fost jăratec.

De măr, de vișin, de gutui, de păr,
e floarea-n sărbatori până departe,
acum ne desparțim într-adevăr
cu-atâtea flori în jur ca la o moarte.

Ce-i zis e zis și-n cântec îți spuneam
că va fi aceasta clipa - n care
de-atâtea flori pe fiecare ram
ninsorile vor mirosi a floare.

Adio, deci, te văd, dar nu te văd,
când florile de noapte-ncep să cearnă
și dacă desparțirea-i un prăpăd
proiectul ei ți l-am trimis din iarnă.

Pierduta mea, pe veci pierduta mea,
acum când florile te țin de mână,
ascultă cântecul precum era
ninsoarea noastră sfântă și păgână.