Poetul

Octavian Paler (n. 2 iulie 1926 - d. 7 mai 2007)
Astăzi mi-aş fi dorit să ne vorbiţi.
Astăzi mi-aş fi dorit să ne recitaţi.
Astăzi mi-aş fi dorit să ne certaţi.


anunţă cetăţii, pămîntului că ploaia există,
anunţă oamenilor că au datoria să spere. Un poet
în faţa unui cer ars, în faţa unui cîmp pîrjolit
şi care nu e în stare să cînte şi să creadă în ploi,
să ne aducă aminte că ploaia există, că ea va înflori
pămîntul bolnav,

aşadar un poet care nu e profet al speranţei,
un poet cu buzele arse care nu simte nevoia să cînte ploile lumii

n-a înţeles că poezia e în primul rînd o formă a speranţei.
La ce bun poetul, în vreme de secetă?
Să cînte ploile tocmai atunci,
Cînd avem cea mai mare nevoie de ele, cînd ne lipsesc şi
ne dor,

cînd soarele arde şi mîinile miros a îndoială,
cînd arbori de nisip se risipesc la cea mai mică adiere,
cînd amintirile au gust de eroare şi speranţa e un cuvînt
dificil

şi cel care cîntă ploile riscă să fie dispreţuit şi lovit
chiar cu pietre, urmărit şi de zei şi de oameni
pentru nebunia şi curajul său care cîntă

ploile, care cîntă torentele cînd oamenii ridică braţele
rămîn răstigniţi în aer ca pe dealul Golgotei. Cine să anunţe
ploile

dacă nu poezia? Cine să aibă curajul să vadă pe cerul gol
nori de ploaie,

cine să-şi ia riscul de a profeţi dacă nu poezia,
cea care a stat cu grecii sub zidurile Troiei
şi cea care a coborît cu Dante în Infern?
Octavian Paler