ADIO, BLOGSPOT!

           Un an de blogspot, un an de surprize minunate în lumea blogurilor, un an în care am cunoscut oameni deosebiţi, oameni care scriu cu pasiune şi lasă în fiecare scriere o părticică din sufletul lor.

      A fost anul în care, tot prin intermediul blogului, am întâlnit marea iubire a vieţii, Cristian Lisandru, o minune de om pe care  l-am îndrăgit din prima clipă pentru tot ceea ce este el, pentru frumuseţea sufletului său.

      Mulţumesc tuturor, mulţumesc Cristian Lisandru, mulţumesc Blogspot!

     Începând de astăzi voi scrie pe o altă platformă. Vă invit dragii mei să îmi citiţi scrierile AICI.

Nonculoare

UPDATE - rânduri scrise în urma invitaţiei la creaţie de SINSDESIGN

Palma mea primeşte albul

reflectat difuz de imagini pure

Iar degetul respinge tot ce este negru 

şi vrea să absoarbă tot ce-i viu în mine,

Privesc şi simt cum mi-e retina invadată 

în mod sensibil şi diferit de curcubeu,

Odihna cere negru doar pe ceva fragil,

E gândul meu ce-n formă de alb se înfăşoară

şi-ncearcă să păstreze calmul şi liniştea interioară.

Mi-e trupul ca un fluviu de alb şi negru plin

şi delicat cu-o mână îl şiroieşti spre matcă

în chip de evantai şi dragoste nebună.

Tezaur

UPDATE - AM PRIMIT ACEST PREMIU DE LA DOUĂ CITITOARE DRAGI SUFLETULUI MEU DAVELLA ŞI TASHA. MULŢUMESC PENTRU PRIETENIA VOASTRĂ ŞI ÎL OFER TUTUROR, DAR ABSOLUT TUTUROR PRIETENILOR DIN BLOGROLL.
ZI PLINĂ DE MAGIE SĂ AVEŢI!

Am adunat iubirea din tezaur de pădure

Şi am presărat-o peste suflet de mac,

A încolţit  lan de poveşti ce răsună în urechi de vânt.

Am pus sărut  pe frunte de floarea soarelui,

Iar căldura radiată de razele sale mi-a ars buzele.

Am rourat lacrimi de fericire în adânc de munte

Şi a erupt izvorul ce s-a prelins prin vene

Punând  balsamul florii de colţ pe suflet.

Am grafiat veşti pe norul pufos din coamă de cer

Şi l-am trimis spre tine prin păsări curier,

Va ajunge la timp pentru ca somnul să-ţi aştearnă

Vise împlinite pe pernă de nor,

Iar luna să-ţi pună pe gene lumină de dor.

Răsăritul să-ţi prindă-n priviri zâmbet de viaţă smarald,

Iar eu să-ţi presar peste trup colb de clipe eterne.

M-ai învăţat, te-am învăţat...

 


M-ai învăţat să-mi ţin în frâu durerea,

M-ai învăţat să-mi spun cinstit părerea,

M-ai învăţat tot tu ce e iubirea,

M-ai învăţat cu un sărut ce-i fericirea.

Te-am învăţat cum este să n-ai teamă,

Te-am învăţat să nu iei relele în seamă,

Te-am învăţat tot eu ce e fiorul,

Te-am învăţat cum să îţi alini dorul.

 Am învăţat şi numai împreună,

Să fim doar o fiinţă ţinându-ne de mână,

Am învăţat doar unul de la altul,

Cum să-nfruntăm trecutul şi înaltul.

M-ai învăţat c-o strângere de mână,

Alungă în neant orice furtună,

M-ai învăţat că orice zâmbet oferit,

Redă speranţa în suflet rătăcit.

Te-am învăţat să cânţi  când îţi e greu,

Te-am învăţat să râzi cu sufletul mereu,

Te-am învăţat să uiţi mâhnirea din trecut,

Te-am învăţat s-alini gândul tăcut.

M-ai învăţat să am încredere în noi,

Te-am învăţat să mă iubeşti prin ploi,

Am învăţat să fim uniţi când răul ne atinge,

Am învăţat doar  împreună că dragostea învinge.

Te-am învăţat să râzi când altul te loveşte,

M-ai învăţat să fiu precum bobocul ce-nfloreşte,

Am învăţat să fim copii când viaţa ne permite,

Am învăţat doar împreună secretul vieţii împlinite.

M-ai învăţat să conturez  în versuri gânduri albe,

Te-am învăţat că gelozia sufletul ţi-l arde,

Am învăţat să fim nebuni în lumea asta bună,

Am învăţat că noi suntem reali doar împreună.

Am învăţat să bem şi miere, şi venin,

Am învăţat s-avem în suflet doar senin,

Şi eu, şi tu, din toate am învăţat,

Să nu uităm nicicând de unde am plecat.

 

Am învăţat  tot ce mi-ai dăruit,

Ai învăţat tot ce  ţi-am oferit,

Iar dacă toate acestea fost-au învăţate,

Iubirea noastră sigur va merge mai departe.

Corespondenţă Mihai Eminescu - Veronica Micle

Dacă e vineri - e poezie pe pâine

 Eminescu a recunoscut de nenumărate ori în scrisorile şi poeziile sale influenţa deosebită pe care Veronica a avut-o asupra sa. De exemplu, în ciorna scrisorii de condoleanţe la moartea lui Ştefan Micle, el scrie: „viaţa mea, ciudată şi azi şi neexplicabilă pentru toţi cunoscuţii mei, nu are nici un înţeles fără tine”. Sau în poezia Lumea îmi părea o cifră mărturiseşte că până când a întâlnit-o „n-aveam scop în astă lume, nici aveam ce să trăiesc”, pentru ca după aceea „începusem s-am în lume ceva ce plătea mai mult decât lumea”.

 Din luna lui Iunie 1882.

     A plâns scriind-o.

      

Îngerul meu blond,

          Te-aş acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului, dacă ai fi de faţă; aş face-o în gând, dacă n-aş fi atât de gelos precum sunt. Tu îmi faci imputarea că nu-ţi vorbesc de loc de amor - dar tu nu ştii că amorul meu e un păhar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Şi acea amărăciune, care-mi turbură pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărăşte şi când eşti de faţă, şi când nu eşti. Veronicuţa mea, dacă acest sentiment care tâmpeşte mintea şi stinge-n om orice curaj de viaţă, n-ar învenina pururea zilele şi nopţile mele, dacă n-ar fi ingredienţa fatală a oricărei gândiri la tine, aş fi poate în scrisorile mele mai expresiv şi mai vorbăreţ. Tu trebuie să ştii, Veronică, că pe cât te iubesc, tot aşa - uneori - te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are preţul ce i-l dau eu şi nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv şi fără împărtăşire. Te urăsc uneori pentru că te ştiu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupuind că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aş fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui şi liniştit nu aş fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea. Şi această amărăciune e uneori atât de mare, încât pare c-aş fi vrut să nu te fi văzut niciodată. E drept că viaţa mea ar fi fost săracă, ar fi fost lipsită de tot ce-i dă cuprins şi înţeles, e drept că nu te-aş fi strâns în braţe, dulce şi albă amică, dar nici n-aş fi suferit atât, nici n-aş fi trăit pururea ca un om care duce un tezaur printr-un codru de tâlhari. Oare acel om, pururea în pericol de a-şi arunca viaţa pentru acel tezaur şi pururea în pericol de a-l pierde, nu-şi zice în sine uneori că, cu toate că iubeşte tezaurul, ar fi fost - nu mai fericit, dar mai puţin nefericit să nu-l fi avut? Aşa zice poate, dar cu toate acestea nu-l lasă în pădure, cu toate acestea-l iubeşte mai mult decât viaţa. Aşa te iubesc şi eu - mai mult decât viaţa, mai mult decât orice în lume şi pururea cu frica-n sân, aş vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de-a te pierde. Ţi-am spus, Nicuţă, că pentru mine viaţa s-a încheiat. Ce-mi mai spui tu, că sper să aflu alt amor cu uşurinţă şi că nu apreciez îndestul dragostea ta? Nu mai sunt în stare şi nu voi mai fi de-a iubi nimic în lume, afară de tine.

          Dac-ai cunoaşte această mizerie sufletească care mă roade, dacă ai şti cu câtă amărăciune, cu câtă neagră şi urâtă gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face imputarea că nu-ţi scriu uneori o vorbă de amor. În acel moment te-aş săruta, te-aş desmierda, dar te-aş ucide totodată.

Momoţelule, îţi sărut mânile tale mici şi genunchii tăi cu gropiţe şi gura ta cea dulce şi părul şi ochii şi coatele şi toată, toată te sărut şi te rog, te rog mult să nu mă uiţi deloc, deşi poate tocmai când vei şti că te iubesc ***, nu vei mai pune nici un preţ pe iubirea

     

lui Emin  

Departe sunt de tine...

Departe sunt de tine şi singur lângă foc,
Petrec în minte viaţa-mi lipsită de noroc,
Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit,
Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit.
Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri,
Redeşteptând în faţa-mi trecutele nimicuri;
Cu degetele-i vântul loveşte în fereşti,
Se toarce-n gându-mi firul duioaselor poveşti,
Ş-atuncea dinainte-mi prin ceaţş parcă treci,
Cu ochii mari în lacrimi, cu mâni subţiri şi reci;
Cu braţele-amândouă de gâtul meu te-anini
Şi parc-ai vrea a-mi spune ceva... apoi suspini...
Eu strâng la piept averea-mi de-amor şi frumuseţi,
În sărutări unim noi sărmanele vieţi...
O! glasul amintirii rămâie pururi mut,
Să uit pe veci norocul ce-o clipă l-am avut,
Să uit, cum dup-o clipă din braţele-mi te-ai smult...
Voi fi bătran şi singur, vei fi murit de mult!

Departe de tine

UPDATE - AICI veţi găsi informaţii care vă vor ajuta să vă promovaţi articolele postate pe blogul dumneavoastră. Mulţumim SINZIANA!

E noapte, doar o noapte departe de tine,

E greu, e greul acela ce-mi vine

Când tu, numai  tu eşti departe,

Când eu, numai eu scriu în şoapte.

E şoapta, doar şoapta de dor,

E fiorul, doar tainicul  fior

Şi tu, numai tu îi ştii sensul,

Şi eu, numai eu îţi scriu versul.

E versul, doar versul de spumă,

E sfert,doar un sfert dintr-o lună,

O lună, doar o lună prea plină,

E plină, doar plină de lumină.

E lumina, doar lumina ce plouă,

O ploaie, doar o ploaie de rouă,

E roua, doar roua din gânduri,

Sunt gânduri, doar gânduri şi rânduri.

Sunt gânduri, doar gânduri de noapte,

O noapte, doar o noapte departe,

Departe, multe prea departe de tine,

De lume, de tine, de mine...

9

       Dacă 3 august 2009 rămâne cea mai frumoasă zi de vară din viaţa mea,  8 ianuarie 2001 a gravat pe asfaltul vieţii mele povestea cea mai frumoasă a unei zile de iarnă...

        Ora 13 00, soarele îmi mângâia fericirea de pe chip cu aurul razelor sale şi îmi sculpta în durerile acestei fericiri scâncet de bucurie care dăduse peste limite aparatul la care eram conectată ajungând în contradicţie cu ceea ce simţeam.

        Omul din faţa mea se uita consternat şi nu mai ştia cum să reacţioneze în faţa acestei conexiuni. Era medicul. Un bărbat înalt , ardelean de la origini şi până în vârful degetelor, de un calm ce îţi prelungea dureroasa conexiune cu aparatul bombă.

        Cu acelaşi calm mă invită pe obiectul de bază al naşterii. În câteva secunde totul din el striga:naşteeeeee!!!!!

       În vârtejul vorbelor apărură jupânul spitalului, primadona ecografului, albişoara asistentă şi minunea mea,  Ana-Maria.

         Astăzi împlineşte 9 ani şi îmi spune zâmbind "Nu te compromite, Geanino, nu te ai decât pe tine!"

        Este ora 3 : 44 când scriu acest post, ora când vin peste mine precum pufoşii bulgări de nea aceşti nouă ani, plini de fericire, o fericire greu de exprimat în câteva cuvinte, ani în care am râs mult, bucurii prinse cu ambele braţe, amintiri precum bobocii de floare împrospătaţi de fragedele picături de ploaie.

         Prospeţime, aşa aş defini toţi aceşti ani ce au avut ca liant încrederea, iubirea şi prietenia.

        Emoţii, asta simt, de aceea nici nu dorm. Simt că orice aş scrie este prea puţin  pentru a exprima toate stările prin care trec  pentru a-mi defini Universul  denumit Ana-Maria.

        Sunt convinsă că orice părinte simte şi trăieşte la fel astfel de momente alături de Universul Său.

       Vă urez tuturor momente sublime alături de gingaşul Univers - COPILUL.

E ziua ta, minunea  mea,

În păr am să-ţi mai prind o stea,

Pe gene şlefuiesc o floare,

În ochi pun liniştita mare.

Perle îţi prind la gât de catifea,

Rochie ţes din firul blând de nea,

Pantofi sculptez pe finele-ţi picioare,

La mâini îţi prind brăţări polare.

Azi prinzi pe umeri dulce an,

Al nouălea distins şi diafan,

Îţi prind în glastra anului o roză,

Iar următorii ani în versuri şi în proză.