TRENUL VIEŢII

A fost odată...



Sursa imagini - http://www.scribd.com

Am luat trenul de la Mikka, iar ea l-a găsit în gara sidefie de la SkyRain...
jocul e acesta:
de scris pe blog, fiecare la el în gară,
- A fost odată… o povestioară - şi
- Aşa am vopsit, o poezie dragă
apoi, de invitat alţi doi prieteni să se alăture trenului.
si apoi, de dat de veste la SkyRain că v-aţi legat vagonul....
Eu îi invit pe toţi cititorii mei să-şi ataşeze vagonul la acest tren fiindcă nu vreau să piardă niciunul această călătorie în jurul vieţii. Încă ceva foarte important: Trenul pleacă în direcţia VIAŢĂ din GARA GÂNDURILOR unde şef se gară este Cristian Lisandru.

Pentru că ador să mă plimb cu trenul, îmi leg şi eu vagonul de al vostru...

Mergeţi şi daţi de veste la centrală SkyRain şi spuneţi că îi rog să vă lege vagonul de tren. Nu uitaţi să scrieţi povestioara şi poezia pe blog, altfel vi se returnează vagonul. Poftiţi în vagoaneeeeeeeeeee!!!!!!!!!!!!!

Aşa am vopsit,

Anti-Dacă (după Rudyard Kipling)

De poţi să faci pe prostul când altul te repede
Făcând-o pe deşteptul şi c-un cuvânt nu-l cerţi,
De nu te-ncrezi în nimeni şi nimeni nu te crede,
De-ţi poţi ierta păcatul, dar altora nu-l ierţi;

De nu amâni o clipă un rău să-l împlineşti,
Şi dacă minţi mai tare când alţii nu spun drept,
De-ţi place în iubire cu ură să loveşti,
Şi totuşi îţi pui mască de sfânt şi de-nţelept,

De te te târăşti ca viermii şi-n visuri nu-ţi iei zborul,
Şi numai interesu-ţi îl sui la rang de ţel,
De părăseşti învinsul şi treci cu-nvingătorul,
Şi-i vinzi, fără sfială, pe amândoi la fel;

De rabzi să-ţi afli scrisul şi spusa tălmăcite,
Drept adevăr, să-nşele mulţimea oarbă, şi,
Când vorbele şi fapta în vânt ţi-s risipite,
Tu dându-le la dracu', poţi altele scorni,

De poţi să faci întruna dintr-un câştig, o mie,
Şi patria pe-o carte s-o vinzi la primul semn,
De nu-ţi plăteşti bănuţul luat ca datorie,
Dar tu să fii plătitul, găseşti că-i drept şi demn,

De poţi să-ţi storci şi gîndul, şi inima, şi nervii
Îmbătrînite-n rele, să facă rele noi,
Şi sub nehotărâre, plecându-te ca servii,
Când toţi strigă: Nainte!, doar tu strigi: Înapoi!,

Dacă, stând în mulţime, te-mpăunezi semeţ,
Dar lângă cel puternic îngenunchezi slugarnic,
Şi pe duşmani sau prieteni, tratându-i cu dispreţ
Te faci că ţii la dânşii, dar îi înşeli amarnic,

Dacă nu pierzi momentul să faci oriunde-un rău,
Şi-n umbra lui te-nlinişti ca-n umbra unui pom,
Al tău va fi Pământul, cu tot prinosul său,
Vei fi-ntre Domni întâiul, dar niciodată om.

poezie de Kostas Varnalis

Treptele vieţii...

Din lut şi scrum am renăscut, însă acum mi-e sete,
Aş vrea să mă revărs într-ale apei plete,
Să urc cu dor un drum cu şapte trepte,
Ce mi-l sădeşte apa-n gând dorind să mă răsfeţe.
Urc prima treaptă, primul pas , cu toată veselia
Ridic un ochi, îl pun pe cer şi scriu COPILĂRIA.
Cu celălalt urc tot mai sus, pe treaptă, cu decenţă
E mult mister, îmi place aici, salut ADOLESCENŢĂ!
A treia treaptă mă aşteaptă, îi simt intensitatea,
Fii drept, îmi spune acum treapta, eu sunt MATURITATEA.
Bătrân de sunt, eu tot mai urc o treaptă, şi încă una,
Cu un picior pe treapta cinci, ating ÎNŢELEPCIUNEA.
Mai am doar două de urcat şi beau din APA VIEŢII,
Regrete n-am şi am să urc, ţinându-mă de zidul tinereţii.
Un zid de flori, mult verde-am pus, iubire şi speranţă,
Din lut şi scrum am renăscut, mă reîntorc la VIAŢĂ.

Sursa foto:http://www.wallpaper.dublu.ro

Poezie pe pâine cu o leapşă literară

Leapşa de la Andi-Bob/care a predat ştafeta către prizonierul penelului Cristian Licsandru , cel care o oferă tuturor iubitorilor de poezie. Este vorba despre o poezie - ULTIMA - care mi-a plăcut mult. Am recitit de curând "Descântec de ploaie" scrisă de Ana Blandiana. O voi posta aici şi vă invit pe voi toţi cei care îmi citiţi blogul să preluaţi, vă ofer cu mare drag acestă leapşă. Chiar dacă nu veţi reuşi să faceţi acum acest lucru, mergeţi către bibliotecă şi citiţi o poezie. Va fi hrana noastră spirituală într-o zi de vineri. Aştept să-mi dezvăluiţi secretele poeziilor citite , să transformăm acest colţ pentru o zi în Cafenea Literară. Acum eu vă ofer în dar poezia promisă pe care o ador.

Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile – dezlănţuite femei,
Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,
Îmi place să le rup firele şi să mă plimb cu ele în dinţi,
Să amuţească, privindu-mă astfel, bărbaţii.
Ştiu că-i urât să spui “Sunt cea mai frumoasă femeie”,
E urât şi poate nici nu e adevărat,
Dar lasă-mă atunci când plouă,
Numai atunci când plouă,
Să rostesc magica formulă “Sunt cea mai frumoasă femeie”.
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă
Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt
Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu
Eşti departe plecat şi eu te aştept,
Şi tu ştii că te-aştept,
Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept,
Şi totuşi aştept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poţi să te îndrăgosteşti fulgerător,
Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,
Şi eu te aştept.
Doar tu ştii –
Iubesc ploile,
Iubesc cu patimă ploile,
Înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile – dezlănţuite femei...

Renaştere...

Sunt verde, iată, am renăscut
Dintr-un pământ ce se vrea lut,
Încă ce lut, ar spune-olarul,
Acel’ ce-a transformat paharul
În cer albastru făr’ de nori
Ce nu-mi oferă preavize
Ci doar ploi ce-mi dau fiori.
Fiori din care-am renăscut
Dintr-un pământ ce se vrea lut.
Olarul meu ar spune-acum
Putem renaşte şi din scrum,
Un scrum unde a-ncolţit dorinţa,
Dorinţă fără paşaport,
Ci doar iubiri adânci de rob.
Iubiri din care-am renăscut
Dintr-un pamânt ce se vrea lut.
Sursa foto: http://www.wallpaper.evomail.ro

Rivalii

Plouă. Mi-ai spus cândva că iubeşti ploile ca pe-o pedeapsă. O pedeapsă ce poartă fiorul iubirii neciuntite. Atunci, timid m-am aşezat pe iarbă lânga tine şi am început să recit din Ana Blandiana, iubesc ploile...
Mi-ai spus că-mi vin bine stropii de ploaie în păr, care de-atâta prospeţime pocnesc şi se transformă-n flori. Mireasma lor încătuşează orice simţ, anticipează şi anihilează orice mişcare pe care vreau s-o fac. Sunt prizoniera gândurilor tale, a vântului ce cu-ndârjire devine rivalul tău şi-mi mângâie întreaga fiinţă cu adierea sa catifelată ce se luptă cu stropii de ploaie care-mi izbesc faţa cu un sărut profund. Devii prietenul ploii, al vântului pentru că ştii , ador sa-mi fie-n preajmă, iar pe tine te înnebunesc de dorinţă. Rivalitatea lor devine nulă în aceste momente, iar tu îmi spui necontenit că sunt o minunată născocire a naturii, de care nu te poţi desprinde şi pe care o doreşti în fiece secundă a ploii şi a vântului ce te-au ingenunchiat.

VĂ MAI AMINTIŢI?

RĂPIREA DIN...IRAK

Dimineaţă m-am trezit,
De cei trei mi-am amintit.
Băse ne-a promis solemn
Folosind limbaj de lemn.
Adevăru-l veti afla,
Când toti porcii or zbura.
Cica-ar fi 50 de ani,
Unii, am putea spera
Că Băse ar putea spune
Vă dau astăzi doar un nume,
Dacă vreti să mai aflaţi
Încă 50 aşteptaţi.

Marie Jeanne Ion, Sorin Mişcoci şi Ovidiu Ohanesian au fost răpiţi în 28 martie 2005 și au fost ţinuţi ostatici 55 de zile în Irak. Jurnaliştii români au fost eliberați în 22 mai 2005.Răpire... sau...
Sursa foto: Mediafax

LUNA NE IUBEŞTE

Somnul a plecat,
Luna s-a scăldat,
Mi-am imaginat
Cum e pe-nserat.

Nu vă dau detalii
Despre cum trec anii,
Ici sub clar de lună
Despre-o dragoste nebună.

Luna ne iubeşte,
Pe coada de peşte
Ea s-a aşezat
Şi-şi face de cap.

O să-ntrebi acum,
Noi suntem nebuni?
Ne iubim cu foc
Sub ramuri de soc.

Mâna ta coboară
Pe trupu-mi de ceară,
Care se topeşte
De dor, nebuneşte.

Mâna ta cerească,
Pare să trezească
Tot ce mi-am dorit
Ieri, la asfinţit.

Te uiţi către mine
Şi aud suspine,
Suspine de dor,
Pe-un nor călător.

Nor ce-a dezbrăcat,
Luna pe-nserat.
Şi s-a aşezat
Pe al apei pat.

Strâns mă ţii la piept,
Nu vrei să te pierd.
Trupul meu se frânge,
Noaptea se incinge.

Şi respiră de plăcere,
Nu simte nicio durere,
Te doreşte mai aproape
Iubeşte-mă, cât se poate!

Am scris aceste versuri pornind de la postarea lui Cristian Lisandru.
Sursa foto:http://modificaripoze-21b.blogspot.com/2008/04/poza-cu-luna-plina.html

Dacă…

Dacă…
provocare preluata de la Gabi

Dacă eram o lună, aş fi fost septembrie.
Dacă eram o zi a săptămânii, aş fi fost miercuri.
Dacă eram o parte a zilei, aş fi fost dimineaţa.
Dacă eram un animal marin, aş fi fost un delfin.
Dacă eram o direcţie, aş fi fost înainte, în sus.
Dacă eram o virtute, aş fi fost intelepciunea.
Dacă eram o personalitate istorică, aş fi fost Machiavelli.
Dacă eram o planetă, aş fi fost Uranus.
Dacă eram un lichid, aş fi fost elixir.
Dacă eram o piatră, aş fi fost onix.
Dacă eram o pasăre, aş fi fost colibri - e o pasăre magică, având vibraţia iubirii (dupa egipteni) se hrăneşte cu nectarul din flori şi poate zbura în toate direcţiile fiind capabila să rămână şi în stare de suspendare.
Dacă eram o plantă, aş fi fost brad.
Dacă eram un tip de vreme, aş fi fost căldură blândă cu iz de briza mării
Dacă eram un instrument muzical, aş fi fost harpă.
Dacă eram o emoţie, aş fi fost afecţiune.
Dacă eram un sunet, aş fi fost susur de izvor.
Dacă eram un element, aş fi fost apă curgătoare.
Dacă eram un cântec, aş fi fost Baladă pentru Adeline.
Dacă eram un film, aş fi fost Cavalerii mesei rotunde.
Dacă eram un serial, aş fi fost Intoarcerea la Eden.
Dacă eram o carte, aş fi fost Anna Karenina.
Dacă eram un personaj de ficţiune, aş fi fost Gandalf din Stapanul Inelelor
Dacă eram un fel de mâncare, aş fi fost paine.
Dacă eram un oraş, aş fi fost Praga.
Dacă eram un gust, aş fi fost dulce-amarui.
Dacă eram o aromă, aş fi fost aromă de cireşe amare.
Dacă eram o culoare, aş fi fost verde vernil.
Dacă eram un material, aş fi fost mătase.
Dacă eram un cuvânt, aş fi fost iubire.
Dacă eram o parte a corpului, aş fi fost mâna.
Dacă eram o expresie a feţei, aş fi fost veselie.
Dacă eram o materie de şcoală, aş fi fost pictura.
Dacă eram un personaj de desene animate, aş fi fost Bambi.
Dacă eram o formă, aş fi fost sferă.
Dacă eram un număr, aş fi fost şapte.
Dacă eram o maşină, aş fi fost maşina timpului.
Dacă eram o haină, aş fi fost sacou.
Antoanela,Rami,Mikka,Angela,Valentina,Paul,Cristian,raza de soare,Orianda...si cei pe care nu i-am amintit dar sunt dragi cititori...sunt tare curioasă voi cum aţi fi "Dacă...

ZIUA PORŢILOR DESCHISE

Astăzi elevii de gimnaziu au răspuns invitaţiei de a vizita liceele în vederea alegerii profilului pe care îl vor urma începând din toamnă. A fost o zi minunată atât pentru ei ca oaspeţi cât şi pentru noi, gazdele. Se citea în privirile lor bucuria de a descoperi săli de clasă cochete, moderne, laboratoare dotate cu PC-uri de ultimă generaţie, material publicitar care dezvăluia activitatea unui liceu de prestigiu în care elevii şi profesorii îşi dau mâna pentru prosperitate şi performanţă.
Se spune că cei mai frumoşi ani din viaţa unui om sunt cei petrecuţi în liceu.
Anii de liceu nu se compară cu nimic în lumea asta.
De câte ori, în momentele speciale ale noastre, n-am deschis cu emoţie albumul cu fotografii şi-am retrăit pentru o clipă anii în care eram elevi?
Cu toţii ne amintim emoţiile primei zi de şcoală, când părinţii ne-au adus de mână în curtea şcolii, când am intrat prima dată în clasă, când ne-am cunoscut colegii, învăţătoarea... Aceleaşi emoţii s-au păstrat şi mai târziu, când, la fiecare început de an şcolar, ne întâlneam cu colegii de clasă şi ne povesteam, în timpul orelor din prima zi, ce am făcut în vacantă.
Vă invit să răscolim prin cotloanele sufletelor noastre, după momentele minunate ale vieţii de elev: fuga de la ore, prea râvnitul covrig de la chioşc, zgomotele dese de caiete scăpate pe jos în timpul lucrărilor, orele când eram somnoroşi, vestitele porecle atribuite profesorilor şi colegilor, conflictele cu profesorii şi colegii, “furatul” temelor, lacrimile vărsate pentru media de la matematică, vestita scuză că era aglomerat la magazin, râsetele şi şuşotelile din timpul orelor, toate urmate de invitaţia profesorilor la o plimbare pe culoar şi multe alte peripeţii.

ÎNTREBĂRI CĂTRE O STEA

Stea care subt carul cel mare abia licăreşti
nedumerită-ntre şapte lumini, a cui stea eşti?
Eşti steaua lui Verde-mpărat - duhul nemântuit?
Ce sarbătoare scuteşti? Ce ceas împlinit?
Aperi un mare mormânt, sau vreo apa vindecătoare?
Păzeşti un norod, o cetate, sau numai o floare?
Peste ce suflet, peste ce sfinte recolte
veghezi mistuită subt vinete bolte?
De eşti a mea, păzindu-mi anul şi vatra,
n-aruncă nimenea după tine cu piatra?

de Lucian Blaga

Ziua de astăzi ar putea intra în cartea recordurilor pentru numărul de întrebări ce mi - au invadat mintea, întrebări care nu şi - au găsit în totalitate răspunsul. Am să le aştern aici, sunt sigură că vi le - aţi pus şi voi de multe ori…
DE CE ?
De ce ne naştem ?
De ce trăim ?
De ce iubim ?
De ce avem prieteni ?
De ce nu avem prieteni ?
De ce trădăm ?
De ce suntem laşi ?
De ce preţuim ceea ce nu mai avem ?
De ce suntem frustraţi ?
De ce ne preocupă viaţa altora?
De ce nu ne traim propria viată ?
De ce murim ?
DE CE ???
sursa foto:http://www.desktopwallpapers.ro

Despre prietenie - "Prietenia unui om deştept e mai de preţ decât prietenia tuturor proştilor." (Democrit)

Nu este om să nu se fi întrebat măcar o dată “Ce este de fapt prietenia?" Există? Eu întotdeauna am definit prietenia ca fiind un cuvânt cu substanţă şi nu am crezut niciodată că toţi cei ce-ţi zâmbesc îţi sunt neapărat şi prieteni. Când îţi poţi da seama cel mai bine de cine îţi este prieten şi cine nu? Mă gândesc că îţi este prieten adevărat acela care rămâne langă tine atunci când îţi este bine , dar mai ales atunci când îţi este greu. În ciuda greutăţilor tale el rămâne când aproape toată lumea a plecat.
Euripide ar spune: “Fiţi fericiţi, prietenii dispar când sunteţi nefericiţi”.
Să încercăm să ne amintim una dintre primele pilde ale copilăriei, cea cu ursul, în care doi copii se plimbau agale prin pădure, când se trezesc faţă în faţă cu un urs. Unul se împiedică în încercarea lui disperată de a fugi, iar celalalt nu încearcă să-l ajute să se ridice ci fuge de rupe pământul, iar ursul în loc să-l mănânce pe cel lipsit de apărare îi spune că prietenul adevărat la nevoie se cunoaşte şi pleacă. Ar fi interesant de ştiut câţi dintre mulţii mei prieteni m-ar fi ajutat dacă eram eu în locul împiedicatului.

Poetul

Octavian Paler (n. 2 iulie 1926 - d. 7 mai 2007)
Astăzi mi-aş fi dorit să ne vorbiţi.
Astăzi mi-aş fi dorit să ne recitaţi.
Astăzi mi-aş fi dorit să ne certaţi.


anunţă cetăţii, pămîntului că ploaia există,
anunţă oamenilor că au datoria să spere. Un poet
în faţa unui cer ars, în faţa unui cîmp pîrjolit
şi care nu e în stare să cînte şi să creadă în ploi,
să ne aducă aminte că ploaia există, că ea va înflori
pămîntul bolnav,

aşadar un poet care nu e profet al speranţei,
un poet cu buzele arse care nu simte nevoia să cînte ploile lumii

n-a înţeles că poezia e în primul rînd o formă a speranţei.
La ce bun poetul, în vreme de secetă?
Să cînte ploile tocmai atunci,
Cînd avem cea mai mare nevoie de ele, cînd ne lipsesc şi
ne dor,

cînd soarele arde şi mîinile miros a îndoială,
cînd arbori de nisip se risipesc la cea mai mică adiere,
cînd amintirile au gust de eroare şi speranţa e un cuvînt
dificil

şi cel care cîntă ploile riscă să fie dispreţuit şi lovit
chiar cu pietre, urmărit şi de zei şi de oameni
pentru nebunia şi curajul său care cîntă

ploile, care cîntă torentele cînd oamenii ridică braţele
rămîn răstigniţi în aer ca pe dealul Golgotei. Cine să anunţe
ploile

dacă nu poezia? Cine să aibă curajul să vadă pe cerul gol
nori de ploaie,

cine să-şi ia riscul de a profeţi dacă nu poezia,
cea care a stat cu grecii sub zidurile Troiei
şi cea care a coborît cu Dante în Infern?
Octavian Paler

O MINUNE DE OM (V)

VELICU GABRIEL DANIEL (1990 - 2009)




Dacă lucrarea lui Dan conţinea fraza pe care am scris-o în postarea anterioară finalul lucrării lui Gabriel sună astfel : staţi mai mult lângă copiii dumneavoastră, încercaţi sa fiţi mai aproape de sufletul lor, să le înţelegeţi trăirile, sunt importanţi şi banii, dar nu reprezintă totul, sentimentele copiilor dumneavoastră sunt mult mai importante, învăţaţi să preţuiţi fiecare clipă alături de cei dragi.
Ora 04:00, Mexic, 15 februarie 2009, nu îmi mai este somn, sunt agitată şi într-un final mă trezesc. Deschid televizorul, Maria şi Dan dormeau. Eu mă plimb prin cameră şi aştept să se facă ora şase ca să am cu cine vorbi. La 05:45 se trezeşte şi Dan. Ora 06:30, sună telefonul lui Dan. Aud tot ce spune vocea de la telefon.Încremenesc. Era şi Maria, fiica mea de faţă, care nu are decat 8 ani, îi fac semn lui Dan că am auzit şi mă îndrept către uşă. Gabriel a murit. Îmi repetam la nesfârşit că nu este adevărat, lucru pe care îl mai fac şi astăzi. Atunci toţi aceşti trei ani în care am lucrat umăr la umăr s-au derulat în mintea mea cu o viteză uimitoare.Mă gândeam la părinţii lui, la el, la cât a muncit în toţi aceşti ani pentru a-şi netezi drumul către cariera ce avea să o urmeze. Drumul la întoarcere a fost infernal nu am dormit deloc, mă tot întrebam ce să le spun părinţilor când am să-i văd, dacă voi rezista să-l văd pe el altfel decât îl ştiam. După acea zi am refuzat comunicarea, am refuzat să mai merg la şcoală, nu puteam să rezist într-o clasă cu pereţii îmbrăcaţi de panouri cu fotografii şi diplome ce aparţineau de-acum MINUNII CARE DISPĂRUSE...
De atunci lupta se dă zilnic în interiorul meu, mintea mea nu concepe că lucrurile stau aşa, aştept să revină şi să ne apucăm de lucru...
Va urma...

O MINUNE DE OM (IV)

VELICU GABRIEL DANIEL (1990 - 2009)




Miercuri, 12 februarie 2009, ora 08:49. O sun pe mama lui Dan şi îi spun că nu mai plecăm. Nu m-a întrebat dacă am înnebunit, însă orice om ar fi gândit asta probabil în acele clipe, deoarece în noaptea de miercuri spre joi, ora 04:00 , avionul decola spre Amsterdam. Doamna Marin nu spune decât atât:"Bine, eu totuşi îi fac lui Dan hârtiile de ieşire din ţară pentru că acum sunt la notariat". Aceasta a fost toată discuţia.
Pentru prima dată în 6 luni , de când soţul meu ştia unde vom merge şi pentru ce, se opune în acestă zi de miercuri, plecării. Îi citeam neliniştea pe faţă şi îmi spune foarte punctual că nu vrea să plecăm în Mexic. Începuse înlăuntrul meu o bătălie cumplită, pentru prima dată în viaţă nu ştiam ce decizie să iau. Fiica mea îl sună, la şcolă şi îi spune ferm:
- Tati, te duci urgent la notariat şi îmi semnezi hârtia! Trebuie să plecăm să îi aducem lui Gabi medalia, el este acum puţin bolnav şi doarme, dar peste un an va fi bine, va veni la şcoală.
- Bine tăticule, o să merg să semnez , stai fără grijă.
Nu vreau să mă gândesc ce era în sufletul lui, ce gândea, ştiu doar că aşa cum îi promisese Mariei, aşa a făcut.
Abia atunci am început să fac bagajele, iar la ora 00:00 a venit Dan cu părinţii să ne ia de acasă pentru a merge la aeroport. Am plecat către Mexic, ore multe de zbor peste Atlantic, la aeroport ne-a aşteptat domnul Fernando Guzman, organizatorul concursului. Erau 30 de grade în Guadalajara, am trecut la alte temperaturi, la alt tip de haine. O primire extraordinară, însă gândul meu era numai la Gabriel, plecasem cu o speranţă , colegii lui spuneau că este posibil totuşi să se întâmple o minune. Am coborat la internet ca să citesc ultimele veşti, îmi promisese doamna director prof. Biteş Mariana că mă va ţine la curent cu tot ce înseamna starea lui Gabriel. Nu m-am înşelat în privinţa veştilor, mă aşteptau în căsuţa cu mail-uri. "Staţi liniştiţi , Gabriel este bine". A venit şi ziua desfăşurării concursului, toata lumea ştia despre el, toata lumea îl cunoştea de la competiţia din 2008, aşa se întamplă când reuşeşti performanţa de a primi medalia aur, te cunoaşte multă lume, erau prietenii lui toţi. S-a vorbit mult despre Gabriel şi în acea zi. A sosit momentul decernării premiilor: Velicu Gabriel Daniel, Neagoe Basarab, Olteniţa, România - Silver Medal, project DESTINY. Asa s-a numit lucrarea lui, DESTIN. Dacă în luna octombrie 2008, aş fi ştiut ce va urma, scenariul acestei lucrări nu mai exista. Dar, mai este şi scenariul lucrării lui Dan, colegul lui, care şi acum mă revoltă(scenariul, nu Dan), deşi tot eu alături de fiica mea l-am creat. În lucrarea lui Dan apare următoarea frază, repet, creată în octombrie 2008:"Din păcate Gabriel nu mai este astăzi cu noi, a murit"...
Va urma...

O MINUNE DE OM (III)

VELICU GABRIEL DANIEL(1990 - 2009)




L-au adus la reanimare, îmi amintesc că erau foarte mulţi medici, era o "agitaţie" tăcută, tensiunea creştea...
O asistenta l-a sunat de urgenţă pe medicul Talianu, cel care urma să efectueze operaţia pe creier. Au ieşit de la reanimare 2 medici şi au cerut să fie semnate documentele prin care li se cerea părinţilor acordul de a fi efectuată operaţia. În minutele următoare Gabriel este dus către sala de operaţie. Plângeam şi mă rugam să se întâmple o minune pentru O MINUNE DE OM.Mi-e greu să apreciez durata operaţiei, aş spune o sută de ani, atât de grea şi lungă a fost aşteptarea. Şi-a făcut apariţia medicul Talianu, după operaţie. Nu pot să-i uit privirea, felul în care încerca să le transmită părinţilor că şansele sunt zero. Atunci au început să-mi inunde obrazul lacrimi fierbinţi, de data aceasta nu am mai fost capabilă să le ascund de privirile celor din jur, atunci am simţit cum îmi fuge pământul de sub picioare, nu mai vedeam, nu mai auzeam.S-a făcut ora 8, am sunat-o pe doamna director a liceului Prof.Biteş Mariana şi pe domnul prof.Hociotă Constantin, dirigintele lui Gabriel, gâtuită de durere le-am povestit ce s-a întâmplat. Îmi amintesc doar că unul dintre cei doi profesori m-a întrebat :"Eşti sigură?"o întrebare care a rămas fără răspuns...
Am fost la spital până marţi , miercuri urma plecarea către Mexic, un lucru pe care nu mi-l mai doream, toate proiectele noastre se năruiseră, însă părinţii lui îşi doreau ca noi ceilalţi din echipă să îi continuăm munca, dirigintele lui şi direcţiunea liceului de asemenea, acestea au fost persoanele care m-au convins că trebuie să plec şi să-i continuăm opera, fiindcă el asta şi-ar fi dorit. Înainte de plecare l-am luat de mână şi i-am promis că îi voi aduce premiul cu o condiţie , să accepte să îl mai cert de câteva ori, să îmi dea voie să mai fac asta, să mă aştepte cu zâmbetul pe buze şi să continuăm ceea ce am început în urmă cu 3 ani. Am plecat ravăşită cum nu mi s-a mai întâmplat în viaţă, cu sufletul făcut ţăndări,cu lacrimi ce nu mă mai ascultau, simţeam ca nu mai am aer.Am lăsat în urmă doi părinţi împietriţi de durere...
Va urma...