Fabula parvenitului

Un individ(sau individă)
În drum spre scaunul înalt,
A reuşit din primul salt,
Să şi-l ocupe-avid (avidă)

Vă relatez succint, acum,
Cum a scurtat puţin din drum,
Dibace şi perfid (perfidă):
Călcând pe umeri şi pe cap,
Urcă în sărituri de ţap,
Aproape-n vârf de piramidă.

Dar scaunul de-atâta tolănit,
S-a-mbolnăvit de scârţâit,
Sub atmosfera de acid (acidă)

Un leac în grabă a găsit,
Şi c-un molar l-a-nţepenit,
"Artistul" insipid (sau insipidă)

Cum a-nţeles care-i folosul,
Punând mereu la treabă "osul",
S-a dovedit valid (validă)

MORALĂ DUBLĂ

Ca să fiţi la înălţime,
Să vă meargă bine gura,
Ascultaţi-mă pe mine:
NU VĂ NEGLIJAŢI DANTURA!

Când nu te-ajută harul minţii,
Un scaun poţi să-l ţii cu dinţii!

de Nicolae Bunduri

Sunt sigură că i-ați întâlnit, orgolioşi, vicioşi, cu înclinaţie spre parvenitism, în stare să calce pe cadavre pentru a ajunge la ţelul propus. Oameni pentru care cuvântul dat nu are nici un fel de importanţă şi care-şi fac din disimulare un „modus vivendi”. Sunt prea multi pe metru pătrat, atunci când se simt încolțiți nu mai țin cont de nimic, se fac frate cu dracul, devin prieteni cu cei pe care până mai ieri îi urau de moarte, vor cu disperare funcții, tot clanul, de la cel mai mic pană la cel mai mare, director, vreau să fiu director, inspector, vreau sa fiu inspector, alt membru al clanului, pai și eu ce am , daca sunt femeie trebuie să stau la cratiță? Vreau și eu , mai găsiți ceva și pentru mine, nu contează unde, cum și pe cine trebuie sa dați afară, eu contez, eu sunt cea mai și cea mai, dacă e nevoie plec și în delegație cu cine trebuie, ei și ce dacă rămânem în pană? Cu atât mai bine. Pană lungă, bogăția directorului. Și uite așa rămân unii în pană, cu dinții încleștați pe câte un ciolan și nu mai contează nimeni și nimic atâta timp cât ei sunt satisfăcuți.